Partea a doua și ultima pentru azi. Un pic mai brutală în unele pasaje, mai pasională și poate muuult prea sensibila :-))))

Sufletul  îmi zbiară din nou. Sunt într-o continuă căutare. A ce? Nici măcar eu nu știu ce caut, știu doar, că îmi e atât de dor de acel ceva încât simt că mă sufoc. Lacrimile se urcă în gât unde se opresc, nici măcar ele nu știu ce îmi provoacă atâta dor așa că rămân în gât. Deodată începe și durerea în piept, parcă un clește îmi strivește inima și un munte de lut întărit îmi strivește pieptul. Plămânii nu mai pot lua aer, sunt încleștați de durere. Îmi amorțește și mâna stângă, simt furnicături din umăr până în degete. Venele s-au mărit și sunt foarte albastre, parcă vor să se desfacă și să lase toată durerea să se scurgă împreună cu sângele.  Îmi simt capul ca un balon plin de gaz care la cea mai mica scânteie de tristețe e gata sa explodeze. Ochii îmi sunt roșii, încep să se umezească, simțind și ei căutarea nesfârșită care îmi provoacă disperare. Fiecare mușchi din corp începe să se încordeze doar la gândul că nu voi găsi niciodată ce mă face să îmi fie dor, ce caut. Tot corpul parcă este gata să se desprindă din lumea asta și să plece în căutarea fericirii și a împăcării. Încerc să devin rațională și să mă liniștesc. Dece să îmi doresc ceva, neștiind nici măcar ce îmi doresc, când de fapt am tot ce as putea avea nevoie. Inspir adânc și încep să îmi controlez corpul. Mușchii mi se relaxează, închid ochii și mă întind pe canapea. Acum este rândul gândurilor. Trebuie să îmi impun ca am tot ce vreau, trebuie să am gânduri frumoase și bune. Ce să mai caut când am de fapt tot ce își poate dori un om?...Parcă încep să mă liniștesc, durerea de inimă s-a oprit, lacrimile nu au mai ieșit la iveală și presiunea din cap s-a risipit. Ca și acum, de multe ori am senzația că spiritul vrea sa evadeze din acest corp ca să poată ajunge la ceea ce caută. Doar că nu reușesc să aflu de la spiritul meu ce caută de fapt...poate așa aș fi putut sa îi ofer ce cauta ca să se liniștească. Forța lui e atât de mare încât reușește să îmi deregleze corpul fizic până la simptome medicale vizibile până și de cei din jurul meu. E ca o forță din mine care nu are contact cu fizicul, e o tornadă care ar face orice numai să găsească acel ceva. Este în stare să îmi distrugă corpul numai sa poată evada. Știu că nu se va opri până nu va găsi ce vrea, acel ceva de care îi este atât de dor. Sună telefonul și  reușesc să mă adun, acum trebuie să mă concentrez pe viața asta. Mă ridic de pe canapea și mă duc în bucătărie să îmi fac un ceai. Aș face orice numai să nu mă mai chinuie dorul ăsta. Nici măcar micile bucurii nu mai țin. Durează câteva clipe. Apoi mă simt din nou înconjurată de acel nor de praf negru care mă sufocă și mă umple de tristețe. De ce îmi e dor? Nu am motiv să caut nimic, am totul. Prefer să mă gândesc că sunt doar o persoană care trebuie mereu să facă ceva nou, probabil mă plictisesc repede și atât. Dar...asta nu înseamnă că eu de fapt caut ceva, pe care se pare că nu îl găsesc și lipsa acestui ceva este dorul, durerea pe care o simt și încerc să mă mint zicând că : „sunt doar un om care se plictisește repede“....