Maya

La un moment dat m-am îndrăgostit de numele Maya (sau varianta de Maia, mai pe românește) iată ce a ieșit :-)

 “Cum poți să îți descri simțirile?...” Nu  găsea nici un cuvânt potrivit pentru a se exprima, doar simțea.  Închise ochii și dădu frâu liber tuturor sentimentelor pe care le ascunsese atât de mult. Simți o explozie de sentimente, ca niște artificii care se înalță spre cer și care te uimesc cu forța pe care o degajă în momentul exploziei, dar te fascinează cu acel curcubeu de culori. “Atâta energie…atâta forță…oare asta sunt eu? Aș putea îneca lumea asta în simțiri dacă le-aș lăsa să se scurgă peste ea, aș copleși pământul, plantele, florile, animalele cu simțirile mele, dar mai ales oamenii…oamenii ar fi sufocați de cât poate simți o singură persoană...” Se opri pentru un moment și simți o frică de care se lovea ca de un zid. “Ce o sa fac dacă lumea nu poate capta atâtea sentimente?...ce voi face dacă oamenii nu vor putea îndura atâta forță și atâtea culori? Vor pleaca, se vor îndepărta de mine, și eu…? Eu ce o sa fac? Eu îi iubesc, am nevoie de fiecare dintre ei, voi suferi, voi fi sfâșiată dacă iubirea mea îi va îndepărta de mine!” Și acum încerca să revină la “normal” la viața lumeasca, prinsă ca o pasăre într-o colivie, dresată să se conformeze, să se integreze, să se încadreze în tipar. Doar în acel moment a avut un pic de libertate adevărată, acele artificii, acele culori, care în mintea ei lumească, puteau îndepărta oamenii de lângă ea, doar atunci a reușit să trăiască o clipă pentru prima dată de când s-a născut. Viața ei de până acum se învârtise doar în jurul regulilor, ce e frumos, ce e etic, ce e așa zis normal să faci și să nu faci. De câte ori a încercat să iasă din acest univers strâmtorat de condițiile impuse de mai marii lumii, de regulile scrise sau nescrise ale omenirii de mii de ani, dar doar acum, fără să știe, a simțit pentru prima dată. A trăit…Câți oameni reușesc să trăiască oare? Pentru mulți dintre ei viața și trăirile sunt doar niște iluzii create de prea mult alcool sau alte plăceri fizice și prea puțin semnificative. A trăi este de fapt o stare, un sentiment, pe care toți îl avem în noi, dar pe care atât de puțini sunt capabili să îl și înțeleagă și să îl întrețină. Viața este un lucru atât de complex și de cele mai multe ori o irosim fără să înțelegem nimic din ea.... 

Partea a doua și ultima pentru azi. Un pic mai brutală în unele pasaje, mai pasională și poate muuult prea sensibila :-))))

Sufletul  îmi zbiară din nou. Sunt într-o continuă căutare. A ce? Nici măcar eu nu știu ce caut, știu doar, că îmi e atât de dor de acel ceva încât simt că mă sufoc. Lacrimile se urcă în gât unde se opresc, nici măcar ele nu știu ce îmi provoacă atâta dor așa că rămân în gât. Deodată începe și durerea în piept, parcă un clește îmi strivește inima și un munte de lut întărit îmi strivește pieptul. Plămânii nu mai pot lua aer, sunt încleștați de durere. Îmi amorțește și mâna stângă, simt furnicături din umăr până în degete. Venele s-au mărit și sunt foarte albastre, parcă vor să se desfacă și să lase toată durerea să se scurgă împreună cu sângele.  Îmi simt capul ca un balon plin de gaz care la cea mai mica scânteie de tristețe e gata sa explodeze. Ochii îmi sunt roșii, încep să se umezească, simțind și ei căutarea nesfârșită care îmi provoacă disperare. Fiecare mușchi din corp începe să se încordeze doar la gândul că nu voi găsi niciodată ce mă face să îmi fie dor, ce caut. Tot corpul parcă este gata să se desprindă din lumea asta și să plece în căutarea fericirii și a împăcării. Încerc să devin rațională și să mă liniștesc. Dece să îmi doresc ceva, neștiind nici măcar ce îmi doresc, când de fapt am tot ce as putea avea nevoie. Inspir adânc și încep să îmi controlez corpul. Mușchii mi se relaxează, închid ochii și mă întind pe canapea. Acum este rândul gândurilor. Trebuie să îmi impun ca am tot ce vreau, trebuie să am gânduri frumoase și bune. Ce să mai caut când am de fapt tot ce își poate dori un om?...Parcă încep să mă liniștesc, durerea de inimă s-a oprit, lacrimile nu au mai ieșit la iveală și presiunea din cap s-a risipit. Ca și acum, de multe ori am senzația că spiritul vrea sa evadeze din acest corp ca să poată ajunge la ceea ce caută. Doar că nu reușesc să aflu de la spiritul meu ce caută de fapt...poate așa aș fi putut sa îi ofer ce cauta ca să se liniștească. Forța lui e atât de mare încât reușește să îmi deregleze corpul fizic până la simptome medicale vizibile până și de cei din jurul meu. E ca o forță din mine care nu are contact cu fizicul, e o tornadă care ar face orice numai să găsească acel ceva. Este în stare să îmi distrugă corpul numai sa poată evada. Știu că nu se va opri până nu va găsi ce vrea, acel ceva de care îi este atât de dor. Sună telefonul și  reușesc să mă adun, acum trebuie să mă concentrez pe viața asta. Mă ridic de pe canapea și mă duc în bucătărie să îmi fac un ceai. Aș face orice numai să nu mă mai chinuie dorul ăsta. Nici măcar micile bucurii nu mai țin. Durează câteva clipe. Apoi mă simt din nou înconjurată de acel nor de praf negru care mă sufocă și mă umple de tristețe. De ce îmi e dor? Nu am motiv să caut nimic, am totul. Prefer să mă gândesc că sunt doar o persoană care trebuie mereu să facă ceva nou, probabil mă plictisesc repede și atât. Dar...asta nu înseamnă că eu de fapt caut ceva, pe care se pare că nu îl găsesc și lipsa acestui ceva este dorul, durerea pe care o simt și încerc să mă mint zicând că : „sunt doar un om care se plictisește repede“.... 

Continuăm cu un pic de proză, creație Cluj 2011 ;-) RELAXARE TOTALA, de data asta :-))))), enjoy and use all of your imagination!

Cărarea duce spre o gradină mare. Gradina este plină cu flori si copaci, totul este înflorit și felurite miresme te îndeamnă la visare. În dreapta este vița de vie care ține umbră șezlongului în care își petrece dupamiezile calde tata. Mama are un leagăn în jurul căruia a crescut Măna Maicii Domnului, a cărui mireasmă divina ne duce seara și noaptea pe tărâmul viselor. In dreapta potecii este liliacul cel mare, care de-abia a înflorit. Toată grădina este plină de mireasma lui dulce. Lângă liliacul mov este un copac imens de iasomnie care parcă te face să inspiri de fiecare dată iubire. Lângă parfumatul copac de iasomnie este palatul de sticlă. Toate geamurile sunt ca niște cristale imense prinse cu fir de aur unul de altul. Palatul este o incapere mare numai din sticlă unde eu îmi petrec vremea prvind spre cer prin tavanul de sticlă cu un vitraliu imens în mijloc. Tavanul se deschide așa că noaptea pot vedea fiecare stea strălucind pe cerul senin. Vitraliul este o pictură cu trei îngeri, gingași și curați, totul este pictat în auriu, alb și mov. Zâmbetele îngerilor îmi liniștesc sufletul și mintea, de fiecare dată când îi privesc. Pe jos este un covor moale de iarbă iar din loc in loc câte o placă de marmură bej cu inserții aurii. În mijloc este jilțul meu alb care se face pat. De câte ori nu am adormit în nopțile calzi de vară aici, cu tavanul deschis pentru a vedea stelele și cu miresmele copacilor și a florilor înconjurându-mă până dimineața. Se aude și râulețul din depărtare cum susură încet, iar greierii îmi cântă un cântecel liniștit și odihnitor.

Vis

Sunt căldura pe care o simţi când soarele îţi încalzeşte obrajii, sunt picatura de apă care îţi atinge uşor buzele, sunt pământul din care izvorăşte viaţa, sunt  trunchiul de copac pe care îţi sprijini uşor capul. Sunt flacăra care îţi străluceşte in ochii albaştrii, sunt dorinţa care îţi luminează sufletul, sunt oxigenul care îţi însufleţeşte corpul. Sunt tot ceea ce vrei, tot ce ai nevoie şi tot ce ţi-ai dorit vreodată.   

Timp

Încă-un minut a mai trecut

Mă îndrept uşor spre aşternut.

Din nou te-aştept ca în trecut

Dar tu nu eşti, ai dispărut.

O ora iară s-a curmat

Am stat aici şi-am aşteptat

Mi-aş fi dorit să fi plecat

Dar eu am stat, te-am aşteptat.

O zi şi-o noapte iar s-au scurs

Şi eu mă scurg cu-al vieţii curs

Şi te aştept să-apari pe-ascuns

Dar tu nu vii...şi eu m-am dus.

Linişte

Poţi simţi liniştea?

Cum îţi umblă prin păr şi pe piele,

Cum ţi se scurge prin vene.

O poţi auzi?

Cum îţi rânduieşte gândurile

Cum îţi ordonează celulele în corp

O poţi gusta?

Cum îţi umple gura cu aroma ei

Cum îţiodihneşte papilele

O poţi mirosi?

Cum îţi inundă nasul cu dulceaţa ei

Cum îţi intră prin toţi porii ca mireasma unei flori

O poţi vedea?

Cum îţi linişteşte bătăile inimii

Cum aşează lumea în locul ei

O poti simţi?

O vei simţi, în ultima clipă din viaţă

Cum te conduce spre eternitate.

Un început?

Este foarte ''trendy'' să ai un blog și să postezi pe el, așa că mi-am creat și eu unul. Probabil vă întrebați care este scopul...trebuie să ai ceva de scris, arătat, spus, ca să meriţi să fii citit. Nu o să încep prin a mă lăuda, pentru că nu am cu ce încă :)))) dar vă voi ruga pe voi, dragilor să îmi confirmaţi dacă merită să fiu citită sau nu :) Pentru început o să postez ce am mai scris până acum, pe vremea când încă stăteam în Cluj...frumos oraş şi cel mai frumos lucru din Cluj au fost oamenii pe care i-am întâlnit acolo.